Secretele OBD2

OBD, sau diagnoza la bord, reprezintă capacitatea unui automobil de a-și diagnostica diverse componente care au impact asupra emisiilor poluante. Principalul scop al diagnozei OBD este de a aprinde martorul „Check Engine” în cazul în care s-au detectat probleme de funcționare la componentele care influențează direct sau indirect emisiile poluante. Modul în care trebuie să funcționeze un echipament de diagnosticare este stabilit prin standarde americane SAE și internaționale ISO.

OBD-1

Începând cu 1988, regulamentele emise de CARB cer ca toate automobilele noi vândute în statul California (SUA) să aibă capabilități de diagnosticare la bord. Aceste cerințe au fost denumite OBD-1, prima generație de diagnoză la bordul automobilelor. Succesul standardului nu a fost foarte mare, deoarece interfața cu echipamentul de diagnosticare nu era standardizată, iar fiecare constructor plasa conectorul după bunul plac. Nici protocolul de comunicație nu era standardizat.

OBD-2

În 1994, CARB emite noile regulamente cunoscute ca OBD-2, impuse tuturor automobilelor noi vândute în California începând cu 1996. Atât conectorul, cât și protocolul de comunicație sunt standardizate, ceea ce face posibilă dezvoltarea de echipamente de diagnosticare universale.

EOBD

Versiunea europeană a standardului OBD-2 este denumită EOBD, implementarea fiind obligatorie pentru toate automobilele noi produse începând cu 2001 pentru motoarele pe benzină și cu 2004 pentru cele diesel.

Pe scurt, standardul OBD-2 se referă la: conector, protocol de comunicație și mod de funcționare (informațiile și parametrii înregistrați și puși la dispoziția utilizatorului automobilului).